În primul articol Chineza Clasică 101, am trecut prin aspectele mai tehnice ale limbii chineze clasice, atât din punct de vedere istoric cât şi lingvistic. Există cu siguranță câteva argumente împotriva limbii chineze clasice din punct de vedere al clarității - este uşor de interpretat greşit şi dificil de descifrat, dacă nu dispui deja de o fundație lingvistică puternică şi o cunoaştere istorică profundă.

Dar în ciuda acestor provocări, chineza clasică a servit drept limba de scriere a Chinei timp de mii de ani. Şi nu numai a Chinei, ci şi a altor țări din Asia de Est de asemenea.

[Legendă: Un memorial în cinstea războinicilor căzuți, scris în chineza clasică, găsit în Kenroku-en, una dintre “Cele Trei Grădini Mărețe ale Japoniei.”]

Deci care a fost motivul răspândirii sale pe scară largă şi popularității de durată ale acesteia? Unii susțin că s-a datorat influenței istorice imense a Chinei asupra Asiei de Sud-Est. Alții spun că a fost datorită utilizării eficiente a spațiului destinat scrisului, deoarece compunerea documentelor pe fâşiile de bambus necesita sculptarea acestora. Chiar şi când hârtia a devenit accesibilă în viețile oamenilor, raritatea acesteia a încurajat de asemenea folosirea unui stil de scris compact. Chineza clasică era alegerea perfectă pentru savantul sau oficialul care căuta să spună cât mai multe printr-un text mai scurt. În plus, era un bonus - chineza clasică nu necesită folosirea punctuației când este scrisă - virgulele, semnele de întrebare şi punctul sunt subînțelese, deci nu sunt scrise explicit. Iar asta este foarte convenabil, nu-i așa?

Deşi cele de mai sus pot fi adevărate, eu am propria mea explicație. China, dispunând de zeci de grupuri etnice şi sute de dialecte vorbite, a reușit să unifice limba scrisă în așa fel încât, nu numai vorbitorii de mandarină și cantoneză să se poată înțelege, ci și vorbitorii de japoneză, coreeană și vietnameză să își poată scrie reciproc și să se înțeleagă unii pe alții fără o singură pronunție comună. Şi au reuşit acest lucru până la începutul secolului al 20-lea.

Pentru a putea ilustra, am ales un articol scurt al textului clasic chinezesc scris de poetul-filosof Liu Yuxi (772 e.n.-842 e.n.) în timpul dinastiei Tang. Se numeşte “Inscripție de Locuință Umilă” (陋室銘). Acesta scria:

山不在高，有仙則名。

Nu e nevoie ca muntele să fie înalt; dacă este casa unui sfânt, va fi faimos.

 水不在深，有龍則靈。
Apele nu au nevoie de adâncime; dacă sunt casa unui dragon, acestea vor fi magice.

 斯是陋室，惟吾德馨。
O locuință simplă, nesofisticată, pentru creșterea virtuțiilor mele ar fi ea.

 苔痕上階綠，草色入廉青。

Mușchiul crește verde pe trepte; iarba strălucește crudă în cameră.

 談笑有鴻儒，往來無白丁。
Marii învăţaţi vorbesc și râd în sinele lor; niciun ignorant nu trece pe aici.

 可以調素琴，閱金經。
Cineva poate cânta la umila țiteră, sau poate cerceta scripturile de aur.

 無絲竹之亂耳，無案牘之勞形。
Acolo nu e nicio muzică haotică care să tulbure urechea, nici vreun document oficial care să aducă apăsări.

 南陽諸葛廬，西蜀子雲亭。

                                    Precum coliba de stuf a lui Zhuge Liang din Nanyang, la fel şi pavilionul Ziyun din Statul Shu de Vest.

 孔子云：“何陋之有？”
Aşa cum a spus Confucius, “Cum ar putea cineva să o numească neîmpodobită?”

 

Acest pasaj a fost compus după retrogradarea lui Liu, de la ofițer al palatului, la oficial sătesc. Confruntându-se cu provocările sărăciei şi umilinței publice, el a sculptat acest pasaj pe o bucată de piatră în afara cabanei lui. Întregul text este alcătuit doar din optzeci si unu de caractere, totuşi autorul proiectează o scenă vie, satirizează ticăloşii pentru aroganța lor, şi transmite valorile morale pe care le prețuia.

Îmi place să cred că limba chineză clasică a fost larg adoptată pentru că este pur şi simplu o limbă atât de frumoasă, o limbă rafinată şi elegantă, o limbă care exprimă înțelesuri adânci, idei complexe, şi intensitate emoțională. Este o limbă care reuşeşte să fie minunat de umilă şi poetică fără echivoc.