Renașterea divină începe – acesta este numele uneia dintre piesele noastre de la finalul spectacolului de acum câţiva ani. Dansul începe cu un grup de oameni care fac exercițiul de meditație din Falun Gong, oglindind aceleași mișcări practicate de o sută de milioane de oameni din lumea întreagă. Este povestea a doi protagoniști şi a persecuției cu care se confruntă aceştia, urmate de rezoluţia finală a universului.

Pe parcursul agitatei perioade de repetiții, am tot schimbat rolurile. Cu o lună înainte de începerea sezonului, unul dintre acestea a căzut pe mine. Îmi amintesc că am fost destul de derutat fiindcă a trebuit să învăţ un nou rol cu două zile înaintea repetițiilor generale.  

După începerea noului turneu anual, am realizat totuși, că nu mai conta cine ce rol interpreta. Ce conta erau personajele pe care le întruchipam. Pe măsură ce cortina cădea pentru ultima dată la fiecare spectacol, puteam simţi, chiar mai puternică decât înainte, bucuria de a dansa pentru alții. Ceea ce contează este povestea lor – poveste care, într-un fel, e și a mea…

…

5 iunie 2002. Portland Place nr. 66, Londra, Anglia. Era o blândă vară englezească, un băiat și mama lui se alăturară unui alt grup de vreo 10-12 persoane. Stăteau jos pe trotuarul de vis-a-vis de Ambasada Republicii Populare Chineze, cu ochii închiși, meditau. Începuseră un protest pașnic, de 24 de ore pe zi, 7 zile din 7.

În următoarele luni, băiatul doarme într-un cort pe trotuar, mănîncă din cutii speciale pentru masa de prânz și ține socoteala zilelor care trec, cu ajutorul unor numere confecționate din hârtie și lipite pe un panou, totul spre marele lui amuzament. În zilele din timpul săptămânii, se trezește, iese din cort, pune pe el o uniformă englezească de școlar, se spală pe dinți la McDonalds, iar apoi petrece o oră în metrou în drum către școala lui de cartier. După amiază, e din nou înapoi, la aceeași locație, făcându-și temele pe trotuar. 

Protestul pașnic din fața Ambasadei Chinei de la Londra, continuă și astăzi. Fotografie din 2015.

Aceste proteste paşnice, sau ceea ce noi numim « recursuri » în fața misiunilor diplomatice chineze în diferite țări, sunt parte a numeroaselor inițiative ale practicanților Falun Gong din toată lumea de a se opune inumanei opresiuni asupra colegilor lor de practică ce viețuiesc în China. Persecuția a început pe 20 iulie 1999, iar numărul deceselor din cauza torturilor a crescut și continuă să crească și azi, în fiecare zi. Scopul nostru a fost să facem ca lumea să afle, să spunem poporului chinez și comunității internaționale deopotrivă, ceea ce se întâmplă – aceasta într-o perioadă în care întreaga lume era mințită în ceea ce privește Falun Dafa, de către imensa mașină de propagandă a Partidului Comunist Chinez.

Pentru aceasta, noi am dat maximul. Am ținut mari parade, priveghiuri cu lumânări aprinse și conferințe de presă. Alți practicanți Falun Gong au creat site-uri web și ziare independente, au trecut de marea blocadă a internetului ce izolează China din acest punct de vedere, au sunat la închisori sau sedii de poliție, au intentat procese persecutorilor la Curțile Internaționale de Justitie. Noi am vorbit despre persecuţie, tuturor celor care voiau să ne asculte – de la oamenii de pe stradă la oficialii guvernamentali, precum și turiștilor chinezi.

I-ați putut vedea pe acești bunici și bunicuțe întinzându-vă pliante în Trafalgar Square din Londra, sau la Cambridge, la fel cum i-ați putut vedea în fața Turnului Eiffel din Paris sau în fața Operei din Sydney. Fără teama de a fi câteodată înjurați, scuipați, condamnați ca “făcând China de rușine”, și chiar pocniți peste faţă, ei au trecut peste umilințe, continuând zi după zi, an după an. De 21 de ani deja. Întotdeauna plini de răbdare, cu cuvinte de compasiune, ei au spulberat minciunile și au spus lumii adevărul despre ceea ce li se întamplă practicanților Falun Gong în China.

Niciun alt protest în fața unei Ambasade a Republicii Populare Chineze nu a fost ținut atât de mult precum cel din Londra. Câteodată, alte grupuri ce pledează cauza drepturilor omului, ajung să strige sloganuri către clădirea în stil art deco de vis-a-vis. Chiar și când aceștia au făcut-o, meditatorii pașnici au continuat să protesteze pentru cauza lor – stând jos și meditând. Ajungând la locul de protest în schimburi, după un orar făcut pe bază de voluntariat, ei își practică exercițiile lor lente Falun Dafa, întotdeauna reușind să-și găsească pacea minții chiar și în tumultul traficului londonez…

...

Atunci când contorul care indica numărul zilelor de protest de peste drum de Ambasada Chinei atinse numărul 100, a fost momentul să se insereze și cifra sutelor. Copilul introduse o mică fantă de plastic pentru numerele făcute din hârtie și o întrebă pe mama sa: “Mamă, când n-o să mai fie nevoie să protestăm aici?” Răspunsul mamei fu simplu și de neuitat: “Când se va termina persecuția.”

 Ben Chen alături de mama lui.

Zece ani de zile mai târziu, băiatul și mama lui, sunt acum separați de un ocean. Mama e tot acolo – câteodată făcând o tură de noapte la locul de protest din fața ambasadei, mergând apoi direct la muncă în biroul din centrul orașului, a doua zi de dimineaţă.

Dar băiatul a plecat. Drumul său l-a dus la mii de kilometri depărtare, de pe trotuarul londonez pe scenele lumii. Burnița londoneză a fost înlocuită de luminile orbitoare ale teatrelor. Huruitul autobuzelor etajate a fost înlocuit de eufonia emanată de orchestră. Trecătorii ocazionali de pe lângă locul de protest s-au transformat în mulțimi de doamne și domni înveşmântaţi în cea mai bună ținută de seară. Iar turiștii chinezi înșelați de propaganda mincinoasă, cei care obișnuiau să scuipe și să blesteme, au fost înlocuiți de către chinezi consumatori de artă, în sălile de spectacole, revendicând cu mândrie cultura tradiţională care cândva fusese aproape pierdută.

Băiatul, cândva un protestatar tăcut, a găsit o voce puternică în arta silențioasă a dansului.

Vă puteţi închipui entuziasmul său atunci când cortina se ridică pentru ultima oară în spectacol, revelând o scenă și o poveste din China de azi? Vă puteți imagina bucuriile și amărăciunile sale, nostalgia adolescenței și o decadă de perseverenţă în vânt și ploaie ce vin toate să-l cuprindă într-un moment pe scenă? Simte onoare și mândrie și eliberare să poată dansa nu doar pentru el, dar și pentru mama lui ce încă protestează în fața ambasadei londoneze, pentru bunicile și bunicii cu pliantele lor, pentru milioane care încă îndură torturi indescriptibile, detenție și opresiune în China, dar și pentru și mai multe milioane în toată lumea care îi împărtășesc credința – și anume că bunătatea va învinge.

***

Un film documentar a fost făcut despre povestea lui Ben Chen și priveghiul de 24 de ore, 7 zile din 7, documentar cu numele “Lumânări aprinse pe partea cealaltă a străzii”. Puteți să-l vizionați pe YouTube aici.