Arhitecții antici au construit temple ce au jucat o serie de roluri esențiale pentru chinezi. Oamenii le-au dedicat strămoșilor lor, ca formă de respect. Le-au folosit ca lăcașuri de cult, consacrate cerului, pământului și zeităților locale. Mănăstirile budiste și taoiste erau caracterizate de vaste complexe de temple, unde călugării se rugau, studiau scripturile și trăiau.
Fiecare dinastie din China a avut propriul său stil arhitectural unic. Arhitecții dinastiei Tang au favorizat acoperișurile de paie și streașina dreaptă. În timpul Dinastiilor Ming și Qing, au preferat să-și graveze în culori vii arhitectura, cu roșul strălucitor și nuanțele de galben rezervate reședințelor imperiale.
Cartierele regale aveau în mod obișnuit structuri simetrice, cu edificii dispuse în jurul curților mari dreptunghiulare. Punctul focal al acestor case bogate, înconjurate de grădini și clădiri mai mici, era marea și solemnă „sală principală”.
Lăcașurile de cult puteau fi niște temple de dimensiuni mari, cu mai multe săli minunate, sau umile, sanctuare locale cu interioare mai mici și decorate mai simplu. Fiecare are o personalitate unică, determinată de localizarea geografică și de obiceiuri locului.
