În China antică, carele de război erau vehicule de luptă remarcabile. Au apărut în timpul dinastiei Xia în jurul anului 2.000 î.e.n. și au fost folosite pentru transportul infanteriei și armamentului pe câmpurile de luptă.
Carele de razboi chinezeşti transportau de obicei trei soldați. Comandantul era pe partea stângă, războinicul pe dreapta, iar vizitiul pe centru. Vizitiii antici erau nevoiți să urmeze o pregătire specializată în yu, arta de a conduce carul de război. Yu este considerată una dintre cele șase arte pe care un adevărat gentilom trebuia, ca parte a educației confucianiste, să le stăpânească.
În perioadele haotice din epoca dinastiei Zhou de Est (770 î.e.n. – 221 î.e.n.), puterea unui conducător era măsurată de numărul de care de luptă pe care le deținea.
Carele de luptă erau echipate cu dispozitive de apărare precum armuri de piele și scuturi. Armele lor includeau ge sau pumnalul în formă de topor, care era folosit pentru a da lovituri pe distanțe scurte carelor de război inamice, și arcul și săgeata. O unitate a unui car era formată din trei războinici în armuri, 72 de infanteriști și 25 de geniști, alcătuind o echipă bine sudată de 100 de oameni.
Însă greutatea carului îngreuna cârmuirea acestuia și în plus acesta era potrivit doar pentru războiul purtat în zona de câmpie. În Dinastia Han (206 î.e.n. - 220 e.n.), carul chinezesc a fost înlocuit de o cavalerie mai agilă și soldați pedeştri.
Căruțele de luptă purtau și pancarte, steaguri și tobe pentru a menține comunicarea și a transmite instrucțiunile între unitățile armatei.
Aceste tobe sunt prezentate în căruțele de luptă folosite în spectacolele Shen Yun. Aceste tobe chinezeşti antice au fost importante pentru ridicarea moralului propriilor trupe, intimidarea inamicului și ghidarea schimbărilor de formaţie elaborate și rapide pe câmpul de luptă.
